scaunul lui Sadoveanu

"Dar, dincolo de toate acestea, Fănuş avea simţul savant al cuvântului bine ales. Când i-a venit rândul să se adreseze brăilenilor aflaţi de faţă, Fănuş s-a dus la microfon, a declarat că n-a putut scăpa de mine şi a trebuit să vină, dar că se simte „ca o virgulă între subiectul şi predicatul unei poezii de Eminescu”. Şi a plecat la loc, încărcat de aplauze. A mai stat el ce-a mai stat şi-a luat calea hotelului. De fapt, nu pot jura că a mers direct la hotel. Dar, târziu, când am ajuns noi să ne luăm cheile de la recepţie, am auzit nişte zgomote infernale din liftul oprit între etajele 6 şi 7:
„Fiară apocaliptică!”, striga Fănuş din liftul în care fusese blocat. „Spune-i, mă, lui nen-tu Nicu să dea drumul liftului, că mă ţine aici de 2 ore. Ce, mă, aţi început să opriţi lifturile? Transmite-i că e un idiot”, bubuia Fănuş din lift şi, în fine, recepţionera a înţeles că trebuie să-l sune pe mecanic şi să-l cheme de ur­genţă. Că e un om important între etaje. Iar eu strigam la Fănuş: „Băi, Fane, eşti iresponsabil? Îl înjuri pe Ceauşescu? Dar la tine nu mai încape în dosar înjurătura, că-i prea plin, şi-o să fie transferată la mine în dosar”. Mai târ­ziu, întâmplător, am regăsit scena, aşa cum bănuisem că va fi. Nu mi-e era atribuită direct înjurătura, ci la modul confuz. „Cei doi au adus injurii şi calomnii tovarăşului Nicolae Ceauşescu, pentru că nu mergea liftul”. Virgula dintre subiectul şi predicatul poeziei eminesciene ameninţa să se transforme într-un punct definitiv al vieţii mele. Dar eu îl iubeam pe Fănuş, îl înţelegeam şi mă obişnuisem cu toate reproşurile lui deviate către mine, pentru că n-avea acces la cel care i le provocase. Mă trezeam câteodată, la orele dimineţii, cu telefonul sunând disperat. Mă anunţa Fănuş ce nenorociri a mai lansat Ceauşescu în şedinţele pe care le relatau ziarele de partid, în frunte cu Scînteia. Ce era la gura lui Fănuş, numai cine va avea răbdarea să-mi public eu dosarele de securitate, când o să am bani să le dau tiparului, va afla. Fănuş spunea şi măscări, nu numai aşa-zise critici principiale. Şi nu erau anii ’85-’89, ci anii ’79-’84, când situaţia din România nu se deteriorase în halul în care ajunsese în decembrie 1989. Dar Fănuş îl luase din timp pe Ceauşescu la înjurat."

Disconcertingly conventional

The Hours (1998), like its template Mrs. Dalloway, unfolds over one day, but it refracts that day through different periods and places—Virginia Woolf’s Richmond in 1923, Laura Brown’s Los Angeles in 1949, Clarissa Vaughan’s Manhattan in “the late twentieth century.” Across seventy years and thousands of miles three women’s lives are given a mysterious harmonic resonance, reinforced by the bold pastiche of Woolf’s stream of consciousness in which the novel is written. In Specimen Days (2005), Cunningham’s wildest experiment, three disjunct periods are handled through the conventions of three distinct genres: the Victorian ghost story, the contemporary police thriller, and the futuristic sci-fi dystopia. Here the presiding literary presence is a different kind of poet of the self, Walt Whitman, his words channeled by a nineteenth-century child visionary and adopted as arcane mantras by twenty-first-century child suicide bombers.

Jack Cristoiu

"O fi dreptul lui de supravieţuitor al comunismului de pricopseală, totuşi această piticanie literară care e Cristoiu, slugă mică, dar ambiţioasă pe vremea lui Ceauşescu, s-a găsit să dea de pămînt cu poetul Păunescu, ca autoritate critică!? Parcă e prea de tot. Pentru Cristoiu, Păunescu poetul s-ar afla pe undeva, pe lîngă Coşbuc. Dacă l-ar fi citit cu atenţie pe Coşbuc, Cristoiu nu l-ar întrebuinţa ca pe un termen de comparaţie joasă, fiindcă nu e cazul. Aşa că din comparaţia asta, Păunescu pică prost doar în mintea lui Cristoiu. Dar, apasă Cristoiu şi mai tare, spre deosebire de poeţii modernişti şi spre deosebire de cei care le-au preluat stindardul după ruptura din anii 50, Păunescu se întoarce la poeţii dinainte, adică dă limbajul poeziei înapoi. Or cine a citit primele volume de versuri ale lui Păunescu n-are cum să nu vadă că originalitatea lui consta tocmai în refuzul poeziei în prelungirea modernismului. Ci în această întoarcere la un limbaj încă genuin al poeziei şi în reevaluarea lui contemporană."

C’est gai !

Plus le temps passe, plus je ­deviens pessimiste. J’ai d’ailleurs une ­vision assez lugubre de la condition ­humaine. Je ne fais pas de l’humour pour rendre les choses plus supportables, j’en fais parce que j’en vis ! On dit souvent que la vie vous apporte plus d’émotions que le cinéma, moi, c’est le contraire. Je vis toute l’année avec dans ma tête des personnages de fiction. Pendant que les gens transpirent dans leur bureau, moi, je discute avec Scarlett Johansson ou Hugh Jackman. C’est une vie très factice, mais pleine d’émotions. Je pourrais très bien ne ­jamais refaire de films, mais je ne ­pourrais pas vivre sans écrire. Ecrire est le grand bonheur de ma vie.

Gnoza

"Dacă ţinem seama de importanţa pe care Goethe o atribuia lucrărilor sale ştiinţifice, îndeosebi Teoriei culorilor, despre care spunea că reprezintă pentru el mai mult decât opera sa poetică, dacă mai ţinem seama şi că simbolica Teoriei culorilor nu e de înţeles fără referire la alchimie, putem realiza cât de înaltă era stima pe care de la douăzeci de ani şi până la moarte o păstrase magiştrilor tinereţii sale. În cursul anilor a aprofundat şi alte sisteme, Spinoza, Neoplatonismul, religiile Orientului, în care pot fi identificate, în forme mai clare şi mai riguroase, concepţii pe care Goethe şi le însuşise din îndoctrinarea sa alchimică." (p. 386); celălalt pasaj: "Dacă Goethe avea mare consideraţie pentru gnoza alchimiştilor, în schimb, incitat mai ales de sarcasmele lui Herder, nu avea nici una pentru metodele şi rezultatele lor. Deşi era îndatorat în multe privinţe ocultismului, îl pomenea rareori şi numai în termeni batjocoritori. (...) Spiritul grec şi ştiinţa însemnau pentru el claritate şi obiectivitate; nădăjduia să găsească mulţumită lor sinteza care să ducă dincolo de ceea ce putuseră împlini alchimiştii."

Criza unui concept

1. Toleranţa este un epifenomen al vieţii comunitare. E nevoie de cel puţin două personaje diferite pentru ca problema toleranţei să se poată pune în termeni concreţi. Psihologizarea conceptului, discursul despre "firi" tolerante sau intolerante, despre blândeţe temperamentală (Calvin vorbea despre mansuetudo animi), ca şi definiţia toleranţei ca virtute autonomă, ca valoare "în sine", legitimabilă în absolut, toate acestea sunt speculaţiuni irelevante, câtă vreme nu apare ocazia unei testări nemijlocite, a unei "probe" sociale. Pentru Robinson Crusoe, singur pe insulă, problema toleranţei nu se pune. Asta ca să descurajăm, din plecare, vorbăria înaripată (şi utopică) despre toleranţă în general, despre nobleţea ei serafică, autosuficientă. "Trebuie să fim toleranţi!" nu înseamnă nimic. Problema e în ce împrejurări, în ce moment, în ce dozaj şi cu referire la ce.
2. Toleranţa nu intră în discuţie decât dacă una din poziţiile care se confruntă dispune de atributul puterii. Altfel spus, nu poate fi tolerant decât cineva care dispune de mijloacele de a fi intolerant. Toleranţa este decizia raţională a unei instanţe coercitive de a-şi amenda funcţia coercitivă, de a nu abuza de puterea proprie. Din punctul de vedere al puterii, toleranţa e limita dreptului de intervenţie. E de observat că puterea adevărată, puterea care are o bază largă de legitimitate e, de regulă, mult mai tolerantă decât puterea arbitrară, uzurpatoare, impusă samavolnic. Dictaturile sunt intolerante pentru că se simt ameninţate de metabolismul divers al supuşilor lor. Tot ce e viaţă multicoloră pune în pericol isterica lor uniformitate. Inflexibilitatea legislativă şi excesul numeric al reglementărilor sunt simptome ale unui organism slab, cu un "câmp de toleranţă" restrâns. Sistemele puternice, dimpotrivă, îşi permit o mult mai generoasă marjă de permisivitate.

vinovată dependenţă

-Toţi, dar absolut toţi cei care au plecat au lăsat cărţi care sînt convins că vor conta oricînd în literatura română. Nu e o consolare. E o părere de rău mai mult că n-au mai avut timp să scrie. Au dispărut la maturitate atunci cînd opera unui scriitor începe să se rotunjească. Crăciun şi Lăcustă au apucat să lase cărţi prin care anunţau sclipitor începutul acestei rotunjiri. Nedelciu n-a avut această şansă. Am rămas cîţiva prieteni, supravieţuitori ai generaţiei ’80. Socialmente, cum spui, toţi cei care la un moment dat se plîngeau prosteşte că n-au loc de optzecişti pot răsufla uşuraţi. Dar, dacă e nevoie, le pot cere scuze nemulţumiţilor că n-am dispărut toţi, să eliberăm de noi nerăbdătoarea antumitate a literaturii române

*Majoritatea prozatorilor generaţiei au fost interesaţi de proza scurtă a mediilor marginale, cotidian şi banal, comun şi mărunt etc. Era asta cu adevărat o formulă literară subversivă sau doar căutaţi zone noi de explorat?
-Am scris toţi despre acea lume normală din România pe care alţii se făceau că nu o observă şi despre care critica vremii a decretat că e marginală pentru a face o plecăciune regimului. Cu cîteva excepţii, pe care nu vreau să le numesc, optzeciştii au fost critici şi subversivi în ceea ce au scris şi au adus în literatura română o întreagă realitate pînă la noi nebăgată în seamă.

file risipite

Trifon, monahul vieţuind la Schitul de Fum, insinguratul si fericitul, cel caruia sticleţii i se aşeazau pe crestetul incarunţit si cele doua vulpi domesticite i se gudurau la picioare ca niste javre flenduroase , m-au facut sa asist la o scena absolut incredibila.
......O cruce era sapata deasupra in stînca dura iar intr-un colţ, pe un fel de raft ardea pîlpîind anemic flacăra unei candele aprinsă de cine ştie cine.

In pestera alăturată cu o intrare mult mai înaltă, salaşluia de ani de zile un alt “despărţit” de biserica un schimnic tăcut si modern care, in noţile cu luna asculta la transistorul sau cu baterii muzică populară.
3
Pădurea de brad foşnind misterioasa, ca marea in dimineţile linştite…

nori

...Norii poeţilor nu sunt rodul unei cercetări riguroase, cu capul lăsat pe spate şi cu gura căscată din pricina uimirii sau, dimpotrivă, a spondilozei. E plină literatura lumii de nori, alcătuiţi din sunete şi litere înlănţuite diferit într-o mulţime de limbi. Cei mai antipatici poartă povara precipitaţiilor sau servesc drept material didactic pentru diverse lamentaţii pe teme înalte, filosofice şi încâlcite (“Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri”…!). Oricum, a scrie despre nori nu e o treabă deloc uşoară. Aşa crede Stephane Audeguy: “Nimic pe lume nu e mai fascinant decât norii, poate doar oceanul; dar aici e primejdia. Căci, de asemenea, nimic nu e mai zadarnic, mai inşelator, mai stupefiant ca aceasta materie mereu schimbătoare, mereu înnoită şi pe care atât de uşor te poţi istovi voind s-o descrii, s-o înţelegi, s-o domini”Vechi şi respectate emanaţii ale înţelepciunii populare au văzut în nori o posibilă formă de inadecvare la realitate, în sensul practic: căci “a umbla cu capul în nori” pare mai degrabă o vină, rareori un elogiu.
Pentru zugravi şi iconari, norii sunt un soi de fotolii comode,.....

tranziţie

O stratagemă veche de cînd lumea, de cînd există soldaţi şi armate, conflicte şi manipulare a opiniei publice. Bolşevismul sovietic, fascismul italian şi nazismul german au reînnoit însă acest gen de spectacol popular dîndu-i, în perioada interbelică, o notă suprarealistă. Aceste spectacole erau destinate nu numai să-i sperie pe duşmani, dar şi să înăbuşe în faşă orice intenţie de revoltă sau de contestaţie pe plan intern. Parăzile organizate de Stalin, Hitler, Musolini erau tot atîtea mesaje externe şi interne. Iar pe plan intern populaţia înţelegea imediat că nu avea nici cea mai mică şansă de a-şi păstra vreun spaţiu de libertate individuală. Imaginea oferità de aceste parăzi era una piramidală, perfect ierarhică: în frunte, sau în vîrful piramidei se afla şeful suprem, în jurul lui se afla partidul unic şi un impresionant aparat militar, iar la bază se afla un popor entuziasmat dispus să-l urmeze orbeşte pe şef.
Marile democraţii occidentale au avut şi ele parăzile lor, ceva mai puţin înspăimîntătoare...

Decadenta

Cu iluzii, nu e greu sa fii Don Ouijote. Iti faci iluzii si le urmezi. Dar daca nu le mai ai? Si daca, pe deasupra, nu poti sa fii nici rational ? Nu, nu e greu sa fii Don Quijote cand nu intelegi prea bine ce risti. Greu, obositor, e sa fii Don Ouijote vazand ca morile de vant sunt mori de vant si ca drumul nu te duce probabil, decat intr-o singuratate si mai mare. Ce sa faca Don Quijote in aceasta situatie ? Sa arunce armura ? Si pe urma sa duca flori la mormantul lui Descartes ? Desigur, ar fi o solutie…
Altadata ma laudam cu iluziile mele, cum se lauda altii cu pustiul lor. Imi placea sa spun ca iluziile sunt ca un antinevralgic. Nu vindeca, dar amortesc durerea si, cata vreme isi fac efectul, nu te plangi. Sau refuzam sa trag vreo concluzie din istorioara care zice ca la Budha a venit un ascet laudandu-se ca merge pe apa. Budha l-a intrebat :” Cat timp ti-a trebuit sa obtii acest har ?” “Zece ani.”, i-a raspuns ascetul. “Pacat, i-a replicat ironic Budha. Pentru cativa banuti puteai inchiria o barca.” Dar eu refuzam sa ma amuz. Mi se parea nedrept ca lumea sa rada de Don Quijote,

Dropia magică

"Un ţipăt scurt, azvârlit de o pasăre al cărei nume nu-l ştia nimeni, dezlănţui un ropot de bătăi de aripi. Şi imediat, pe clina dulce a movilei cu viţă de vie se rânduiră pe trei flancuri, în pâlcuri bine gândite, stârci de noapte, galbeni şi roşii, dumbrăvenci verzi şi trupeşe, piţigoi albaştri, pescăruşi râzători, fluierari cu picioare roşii, chire de baltă, iar în marginea apelor egrete mari şi mici cu pene albe ca neaua, presuri de stuf şi privighetori de apă. Dropia magică, de o-nălţime amară şi o supleţe noptatică, întâlnită numai la seminţiile nomade, desfăcu larg aripile şi înaintă cu paşi siguri spre fântâna cu mir răsărită şi ea pe neaşteptate în micul vad al bălţii. O trupă de arici cu ţepii ascuţiţi făcu roată în jurul fântânii, gata să răspundă oricărui atac. Din surpări de timp, poate din constelaţii răsturnate, se auzi din nou glasul doamnei cu mantilă violet şi mănuşi albe:
-E vremea ca puii de zeu egiptean să se arate. O privighetoare roşie începu un cântec fermecat în cuibul ei dintre trestii. Întrupaţi parcă din trilurile vrăjite sau răsăriţi din fântâna de mir, puii de zeu egiptean se înfăţişară în poiană: închipuiri de abur şi de lună."

Placinta de la pranz

Dimineata devreme, nu s-ar spune ca ar fi importanta trecerea dintre somn, veghe, cosmar, prezenta, trezire, indestructibila altitudine a atitudinii spatialo-deterministe. Ce sa mai vorbim !

Aprilie -spre seara

Prin tot ceea ce ar trebui a fi un blog nou si important, voi distribui distonant si discontinuu ce este mai interesant de abordat. In aceasta seara ..despre.....