Gnoza

"Dacă ţinem seama de importanţa pe care Goethe o atribuia lucrărilor sale ştiinţifice, îndeosebi Teoriei culorilor, despre care spunea că reprezintă pentru el mai mult decât opera sa poetică, dacă mai ţinem seama şi că simbolica Teoriei culorilor nu e de înţeles fără referire la alchimie, putem realiza cât de înaltă era stima pe care de la douăzeci de ani şi până la moarte o păstrase magiştrilor tinereţii sale. În cursul anilor a aprofundat şi alte sisteme, Spinoza, Neoplatonismul, religiile Orientului, în care pot fi identificate, în forme mai clare şi mai riguroase, concepţii pe care Goethe şi le însuşise din îndoctrinarea sa alchimică." (p. 386); celălalt pasaj: "Dacă Goethe avea mare consideraţie pentru gnoza alchimiştilor, în schimb, incitat mai ales de sarcasmele lui Herder, nu avea nici una pentru metodele şi rezultatele lor. Deşi era îndatorat în multe privinţe ocultismului, îl pomenea rareori şi numai în termeni batjocoritori. (...) Spiritul grec şi ştiinţa însemnau pentru el claritate şi obiectivitate; nădăjduia să găsească mulţumită lor sinteza care să ducă dincolo de ceea ce putuseră împlini alchimiştii."

Criza unui concept

1. Toleranţa este un epifenomen al vieţii comunitare. E nevoie de cel puţin două personaje diferite pentru ca problema toleranţei să se poată pune în termeni concreţi. Psihologizarea conceptului, discursul despre "firi" tolerante sau intolerante, despre blândeţe temperamentală (Calvin vorbea despre mansuetudo animi), ca şi definiţia toleranţei ca virtute autonomă, ca valoare "în sine", legitimabilă în absolut, toate acestea sunt speculaţiuni irelevante, câtă vreme nu apare ocazia unei testări nemijlocite, a unei "probe" sociale. Pentru Robinson Crusoe, singur pe insulă, problema toleranţei nu se pune. Asta ca să descurajăm, din plecare, vorbăria înaripată (şi utopică) despre toleranţă în general, despre nobleţea ei serafică, autosuficientă. "Trebuie să fim toleranţi!" nu înseamnă nimic. Problema e în ce împrejurări, în ce moment, în ce dozaj şi cu referire la ce.
2. Toleranţa nu intră în discuţie decât dacă una din poziţiile care se confruntă dispune de atributul puterii. Altfel spus, nu poate fi tolerant decât cineva care dispune de mijloacele de a fi intolerant. Toleranţa este decizia raţională a unei instanţe coercitive de a-şi amenda funcţia coercitivă, de a nu abuza de puterea proprie. Din punctul de vedere al puterii, toleranţa e limita dreptului de intervenţie. E de observat că puterea adevărată, puterea care are o bază largă de legitimitate e, de regulă, mult mai tolerantă decât puterea arbitrară, uzurpatoare, impusă samavolnic. Dictaturile sunt intolerante pentru că se simt ameninţate de metabolismul divers al supuşilor lor. Tot ce e viaţă multicoloră pune în pericol isterica lor uniformitate. Inflexibilitatea legislativă şi excesul numeric al reglementărilor sunt simptome ale unui organism slab, cu un "câmp de toleranţă" restrâns. Sistemele puternice, dimpotrivă, îşi permit o mult mai generoasă marjă de permisivitate.