"Dar, dincolo de toate acestea, Fănuş avea simţul savant al cuvântului bine ales. Când i-a venit rândul să se adreseze brăilenilor aflaţi de faţă, Fănuş s-a dus la microfon, a declarat că n-a putut scăpa de mine şi a trebuit să vină, dar că se simte „ca o virgulă între subiectul şi predicatul unei poezii de Eminescu”. Şi a plecat la loc, încărcat de aplauze. A mai stat el ce-a mai stat şi-a luat calea hotelului. De fapt, nu pot jura că a mers direct la hotel. Dar, târziu, când am ajuns noi să ne luăm cheile de la recepţie, am auzit nişte zgomote infernale din liftul oprit între etajele 6 şi 7:
„Fiară apocaliptică!”, striga Fănuş din liftul în care fusese blocat. „Spune-i, mă, lui nen-tu Nicu să dea drumul liftului, că mă ţine aici de 2 ore. Ce, mă, aţi început să opriţi lifturile? Transmite-i că e un idiot”, bubuia Fănuş din lift şi, în fine, recepţionera a înţeles că trebuie să-l sune pe mecanic şi să-l cheme de urgenţă. Că e un om important între etaje. Iar eu strigam la Fănuş: „Băi, Fane, eşti iresponsabil? Îl înjuri pe Ceauşescu? Dar la tine nu mai încape în dosar înjurătura, că-i prea plin, şi-o să fie transferată la mine în dosar”. Mai târziu, întâmplător, am regăsit scena, aşa cum bănuisem că va fi. Nu mi-e era atribuită direct înjurătura, ci la modul confuz. „Cei doi au adus injurii şi calomnii tovarăşului Nicolae Ceauşescu, pentru că nu mergea liftul”. Virgula dintre subiectul şi predicatul poeziei eminesciene ameninţa să se transforme într-un punct definitiv al vieţii mele. Dar eu îl iubeam pe Fănuş, îl înţelegeam şi mă obişnuisem cu toate reproşurile lui deviate către mine, pentru că n-avea acces la cel care i le provocase. Mă trezeam câteodată, la orele dimineţii, cu telefonul sunând disperat. Mă anunţa Fănuş ce nenorociri a mai lansat Ceauşescu în şedinţele pe care le relatau ziarele de partid, în frunte cu Scînteia. Ce era la gura lui Fănuş, numai cine va avea răbdarea să-mi public eu dosarele de securitate, când o să am bani să le dau tiparului, va afla. Fănuş spunea şi măscări, nu numai aşa-zise critici principiale. Şi nu erau anii ’85-’89, ci anii ’79-’84, când situaţia din România nu se deteriorase în halul în care ajunsese în decembrie 1989. Dar Fănuş îl luase din timp pe Ceauşescu la înjurat."
„Fiară apocaliptică!”, striga Fănuş din liftul în care fusese blocat. „Spune-i, mă, lui nen-tu Nicu să dea drumul liftului, că mă ţine aici de 2 ore. Ce, mă, aţi început să opriţi lifturile? Transmite-i că e un idiot”, bubuia Fănuş din lift şi, în fine, recepţionera a înţeles că trebuie să-l sune pe mecanic şi să-l cheme de urgenţă. Că e un om important între etaje. Iar eu strigam la Fănuş: „Băi, Fane, eşti iresponsabil? Îl înjuri pe Ceauşescu? Dar la tine nu mai încape în dosar înjurătura, că-i prea plin, şi-o să fie transferată la mine în dosar”. Mai târziu, întâmplător, am regăsit scena, aşa cum bănuisem că va fi. Nu mi-e era atribuită direct înjurătura, ci la modul confuz. „Cei doi au adus injurii şi calomnii tovarăşului Nicolae Ceauşescu, pentru că nu mergea liftul”. Virgula dintre subiectul şi predicatul poeziei eminesciene ameninţa să se transforme într-un punct definitiv al vieţii mele. Dar eu îl iubeam pe Fănuş, îl înţelegeam şi mă obişnuisem cu toate reproşurile lui deviate către mine, pentru că n-avea acces la cel care i le provocase. Mă trezeam câteodată, la orele dimineţii, cu telefonul sunând disperat. Mă anunţa Fănuş ce nenorociri a mai lansat Ceauşescu în şedinţele pe care le relatau ziarele de partid, în frunte cu Scînteia. Ce era la gura lui Fănuş, numai cine va avea răbdarea să-mi public eu dosarele de securitate, când o să am bani să le dau tiparului, va afla. Fănuş spunea şi măscări, nu numai aşa-zise critici principiale. Şi nu erau anii ’85-’89, ci anii ’79-’84, când situaţia din România nu se deteriorase în halul în care ajunsese în decembrie 1989. Dar Fănuş îl luase din timp pe Ceauşescu la înjurat."
