Gnoza

"Dacă ţinem seama de importanţa pe care Goethe o atribuia lucrărilor sale ştiinţifice, îndeosebi Teoriei culorilor, despre care spunea că reprezintă pentru el mai mult decât opera sa poetică, dacă mai ţinem seama şi că simbolica Teoriei culorilor nu e de înţeles fără referire la alchimie, putem realiza cât de înaltă era stima pe care de la douăzeci de ani şi până la moarte o păstrase magiştrilor tinereţii sale. În cursul anilor a aprofundat şi alte sisteme, Spinoza, Neoplatonismul, religiile Orientului, în care pot fi identificate, în forme mai clare şi mai riguroase, concepţii pe care Goethe şi le însuşise din îndoctrinarea sa alchimică." (p. 386); celălalt pasaj: "Dacă Goethe avea mare consideraţie pentru gnoza alchimiştilor, în schimb, incitat mai ales de sarcasmele lui Herder, nu avea nici una pentru metodele şi rezultatele lor. Deşi era îndatorat în multe privinţe ocultismului, îl pomenea rareori şi numai în termeni batjocoritori. (...) Spiritul grec şi ştiinţa însemnau pentru el claritate şi obiectivitate; nădăjduia să găsească mulţumită lor sinteza care să ducă dincolo de ceea ce putuseră împlini alchimiştii."

Criza unui concept

1. Toleranţa este un epifenomen al vieţii comunitare. E nevoie de cel puţin două personaje diferite pentru ca problema toleranţei să se poată pune în termeni concreţi. Psihologizarea conceptului, discursul despre "firi" tolerante sau intolerante, despre blândeţe temperamentală (Calvin vorbea despre mansuetudo animi), ca şi definiţia toleranţei ca virtute autonomă, ca valoare "în sine", legitimabilă în absolut, toate acestea sunt speculaţiuni irelevante, câtă vreme nu apare ocazia unei testări nemijlocite, a unei "probe" sociale. Pentru Robinson Crusoe, singur pe insulă, problema toleranţei nu se pune. Asta ca să descurajăm, din plecare, vorbăria înaripată (şi utopică) despre toleranţă în general, despre nobleţea ei serafică, autosuficientă. "Trebuie să fim toleranţi!" nu înseamnă nimic. Problema e în ce împrejurări, în ce moment, în ce dozaj şi cu referire la ce.
2. Toleranţa nu intră în discuţie decât dacă una din poziţiile care se confruntă dispune de atributul puterii. Altfel spus, nu poate fi tolerant decât cineva care dispune de mijloacele de a fi intolerant. Toleranţa este decizia raţională a unei instanţe coercitive de a-şi amenda funcţia coercitivă, de a nu abuza de puterea proprie. Din punctul de vedere al puterii, toleranţa e limita dreptului de intervenţie. E de observat că puterea adevărată, puterea care are o bază largă de legitimitate e, de regulă, mult mai tolerantă decât puterea arbitrară, uzurpatoare, impusă samavolnic. Dictaturile sunt intolerante pentru că se simt ameninţate de metabolismul divers al supuşilor lor. Tot ce e viaţă multicoloră pune în pericol isterica lor uniformitate. Inflexibilitatea legislativă şi excesul numeric al reglementărilor sunt simptome ale unui organism slab, cu un "câmp de toleranţă" restrâns. Sistemele puternice, dimpotrivă, îşi permit o mult mai generoasă marjă de permisivitate.

vinovată dependenţă

-Toţi, dar absolut toţi cei care au plecat au lăsat cărţi care sînt convins că vor conta oricînd în literatura română. Nu e o consolare. E o părere de rău mai mult că n-au mai avut timp să scrie. Au dispărut la maturitate atunci cînd opera unui scriitor începe să se rotunjească. Crăciun şi Lăcustă au apucat să lase cărţi prin care anunţau sclipitor începutul acestei rotunjiri. Nedelciu n-a avut această şansă. Am rămas cîţiva prieteni, supravieţuitori ai generaţiei ’80. Socialmente, cum spui, toţi cei care la un moment dat se plîngeau prosteşte că n-au loc de optzecişti pot răsufla uşuraţi. Dar, dacă e nevoie, le pot cere scuze nemulţumiţilor că n-am dispărut toţi, să eliberăm de noi nerăbdătoarea antumitate a literaturii române

*Majoritatea prozatorilor generaţiei au fost interesaţi de proza scurtă a mediilor marginale, cotidian şi banal, comun şi mărunt etc. Era asta cu adevărat o formulă literară subversivă sau doar căutaţi zone noi de explorat?
-Am scris toţi despre acea lume normală din România pe care alţii se făceau că nu o observă şi despre care critica vremii a decretat că e marginală pentru a face o plecăciune regimului. Cu cîteva excepţii, pe care nu vreau să le numesc, optzeciştii au fost critici şi subversivi în ceea ce au scris şi au adus în literatura română o întreagă realitate pînă la noi nebăgată în seamă.

file risipite

Trifon, monahul vieţuind la Schitul de Fum, insinguratul si fericitul, cel caruia sticleţii i se aşeazau pe crestetul incarunţit si cele doua vulpi domesticite i se gudurau la picioare ca niste javre flenduroase , m-au facut sa asist la o scena absolut incredibila.
......O cruce era sapata deasupra in stînca dura iar intr-un colţ, pe un fel de raft ardea pîlpîind anemic flacăra unei candele aprinsă de cine ştie cine.

In pestera alăturată cu o intrare mult mai înaltă, salaşluia de ani de zile un alt “despărţit” de biserica un schimnic tăcut si modern care, in noţile cu luna asculta la transistorul sau cu baterii muzică populară.
3
Pădurea de brad foşnind misterioasa, ca marea in dimineţile linştite…

nori

...Norii poeţilor nu sunt rodul unei cercetări riguroase, cu capul lăsat pe spate şi cu gura căscată din pricina uimirii sau, dimpotrivă, a spondilozei. E plină literatura lumii de nori, alcătuiţi din sunete şi litere înlănţuite diferit într-o mulţime de limbi. Cei mai antipatici poartă povara precipitaţiilor sau servesc drept material didactic pentru diverse lamentaţii pe teme înalte, filosofice şi încâlcite (“Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri”…!). Oricum, a scrie despre nori nu e o treabă deloc uşoară. Aşa crede Stephane Audeguy: “Nimic pe lume nu e mai fascinant decât norii, poate doar oceanul; dar aici e primejdia. Căci, de asemenea, nimic nu e mai zadarnic, mai inşelator, mai stupefiant ca aceasta materie mereu schimbătoare, mereu înnoită şi pe care atât de uşor te poţi istovi voind s-o descrii, s-o înţelegi, s-o domini”Vechi şi respectate emanaţii ale înţelepciunii populare au văzut în nori o posibilă formă de inadecvare la realitate, în sensul practic: căci “a umbla cu capul în nori” pare mai degrabă o vină, rareori un elogiu.
Pentru zugravi şi iconari, norii sunt un soi de fotolii comode,.....