vinovată dependenţă

-Toţi, dar absolut toţi cei care au plecat au lăsat cărţi care sînt convins că vor conta oricînd în literatura română. Nu e o consolare. E o părere de rău mai mult că n-au mai avut timp să scrie. Au dispărut la maturitate atunci cînd opera unui scriitor începe să se rotunjească. Crăciun şi Lăcustă au apucat să lase cărţi prin care anunţau sclipitor începutul acestei rotunjiri. Nedelciu n-a avut această şansă. Am rămas cîţiva prieteni, supravieţuitori ai generaţiei ’80. Socialmente, cum spui, toţi cei care la un moment dat se plîngeau prosteşte că n-au loc de optzecişti pot răsufla uşuraţi. Dar, dacă e nevoie, le pot cere scuze nemulţumiţilor că n-am dispărut toţi, să eliberăm de noi nerăbdătoarea antumitate a literaturii române

*Majoritatea prozatorilor generaţiei au fost interesaţi de proza scurtă a mediilor marginale, cotidian şi banal, comun şi mărunt etc. Era asta cu adevărat o formulă literară subversivă sau doar căutaţi zone noi de explorat?
-Am scris toţi despre acea lume normală din România pe care alţii se făceau că nu o observă şi despre care critica vremii a decretat că e marginală pentru a face o plecăciune regimului. Cu cîteva excepţii, pe care nu vreau să le numesc, optzeciştii au fost critici şi subversivi în ceea ce au scris şi au adus în literatura română o întreagă realitate pînă la noi nebăgată în seamă.

file risipite

Trifon, monahul vieţuind la Schitul de Fum, insinguratul si fericitul, cel caruia sticleţii i se aşeazau pe crestetul incarunţit si cele doua vulpi domesticite i se gudurau la picioare ca niste javre flenduroase , m-au facut sa asist la o scena absolut incredibila.
......O cruce era sapata deasupra in stînca dura iar intr-un colţ, pe un fel de raft ardea pîlpîind anemic flacăra unei candele aprinsă de cine ştie cine.

In pestera alăturată cu o intrare mult mai înaltă, salaşluia de ani de zile un alt “despărţit” de biserica un schimnic tăcut si modern care, in noţile cu luna asculta la transistorul sau cu baterii muzică populară.
3
Pădurea de brad foşnind misterioasa, ca marea in dimineţile linştite…

nori

...Norii poeţilor nu sunt rodul unei cercetări riguroase, cu capul lăsat pe spate şi cu gura căscată din pricina uimirii sau, dimpotrivă, a spondilozei. E plină literatura lumii de nori, alcătuiţi din sunete şi litere înlănţuite diferit într-o mulţime de limbi. Cei mai antipatici poartă povara precipitaţiilor sau servesc drept material didactic pentru diverse lamentaţii pe teme înalte, filosofice şi încâlcite (“Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri”…!). Oricum, a scrie despre nori nu e o treabă deloc uşoară. Aşa crede Stephane Audeguy: “Nimic pe lume nu e mai fascinant decât norii, poate doar oceanul; dar aici e primejdia. Căci, de asemenea, nimic nu e mai zadarnic, mai inşelator, mai stupefiant ca aceasta materie mereu schimbătoare, mereu înnoită şi pe care atât de uşor te poţi istovi voind s-o descrii, s-o înţelegi, s-o domini”Vechi şi respectate emanaţii ale înţelepciunii populare au văzut în nori o posibilă formă de inadecvare la realitate, în sensul practic: căci “a umbla cu capul în nori” pare mai degrabă o vină, rareori un elogiu.
Pentru zugravi şi iconari, norii sunt un soi de fotolii comode,.....

tranziţie

O stratagemă veche de cînd lumea, de cînd există soldaţi şi armate, conflicte şi manipulare a opiniei publice. Bolşevismul sovietic, fascismul italian şi nazismul german au reînnoit însă acest gen de spectacol popular dîndu-i, în perioada interbelică, o notă suprarealistă. Aceste spectacole erau destinate nu numai să-i sperie pe duşmani, dar şi să înăbuşe în faşă orice intenţie de revoltă sau de contestaţie pe plan intern. Parăzile organizate de Stalin, Hitler, Musolini erau tot atîtea mesaje externe şi interne. Iar pe plan intern populaţia înţelegea imediat că nu avea nici cea mai mică şansă de a-şi păstra vreun spaţiu de libertate individuală. Imaginea oferità de aceste parăzi era una piramidală, perfect ierarhică: în frunte, sau în vîrful piramidei se afla şeful suprem, în jurul lui se afla partidul unic şi un impresionant aparat militar, iar la bază se afla un popor entuziasmat dispus să-l urmeze orbeşte pe şef.
Marile democraţii occidentale au avut şi ele parăzile lor, ceva mai puţin înspăimîntătoare...

Decadenta

Cu iluzii, nu e greu sa fii Don Ouijote. Iti faci iluzii si le urmezi. Dar daca nu le mai ai? Si daca, pe deasupra, nu poti sa fii nici rational ? Nu, nu e greu sa fii Don Quijote cand nu intelegi prea bine ce risti. Greu, obositor, e sa fii Don Ouijote vazand ca morile de vant sunt mori de vant si ca drumul nu te duce probabil, decat intr-o singuratate si mai mare. Ce sa faca Don Quijote in aceasta situatie ? Sa arunce armura ? Si pe urma sa duca flori la mormantul lui Descartes ? Desigur, ar fi o solutie…
Altadata ma laudam cu iluziile mele, cum se lauda altii cu pustiul lor. Imi placea sa spun ca iluziile sunt ca un antinevralgic. Nu vindeca, dar amortesc durerea si, cata vreme isi fac efectul, nu te plangi. Sau refuzam sa trag vreo concluzie din istorioara care zice ca la Budha a venit un ascet laudandu-se ca merge pe apa. Budha l-a intrebat :” Cat timp ti-a trebuit sa obtii acest har ?” “Zece ani.”, i-a raspuns ascetul. “Pacat, i-a replicat ironic Budha. Pentru cativa banuti puteai inchiria o barca.” Dar eu refuzam sa ma amuz. Mi se parea nedrept ca lumea sa rada de Don Quijote,