scaunul lui Sadoveanu

"Dar, dincolo de toate acestea, Fănuş avea simţul savant al cuvântului bine ales. Când i-a venit rândul să se adreseze brăilenilor aflaţi de faţă, Fănuş s-a dus la microfon, a declarat că n-a putut scăpa de mine şi a trebuit să vină, dar că se simte „ca o virgulă între subiectul şi predicatul unei poezii de Eminescu”. Şi a plecat la loc, încărcat de aplauze. A mai stat el ce-a mai stat şi-a luat calea hotelului. De fapt, nu pot jura că a mers direct la hotel. Dar, târziu, când am ajuns noi să ne luăm cheile de la recepţie, am auzit nişte zgomote infernale din liftul oprit între etajele 6 şi 7:
„Fiară apocaliptică!”, striga Fănuş din liftul în care fusese blocat. „Spune-i, mă, lui nen-tu Nicu să dea drumul liftului, că mă ţine aici de 2 ore. Ce, mă, aţi început să opriţi lifturile? Transmite-i că e un idiot”, bubuia Fănuş din lift şi, în fine, recepţionera a înţeles că trebuie să-l sune pe mecanic şi să-l cheme de ur­genţă. Că e un om important între etaje. Iar eu strigam la Fănuş: „Băi, Fane, eşti iresponsabil? Îl înjuri pe Ceauşescu? Dar la tine nu mai încape în dosar înjurătura, că-i prea plin, şi-o să fie transferată la mine în dosar”. Mai târ­ziu, întâmplător, am regăsit scena, aşa cum bănuisem că va fi. Nu mi-e era atribuită direct înjurătura, ci la modul confuz. „Cei doi au adus injurii şi calomnii tovarăşului Nicolae Ceauşescu, pentru că nu mergea liftul”. Virgula dintre subiectul şi predicatul poeziei eminesciene ameninţa să se transforme într-un punct definitiv al vieţii mele. Dar eu îl iubeam pe Fănuş, îl înţelegeam şi mă obişnuisem cu toate reproşurile lui deviate către mine, pentru că n-avea acces la cel care i le provocase. Mă trezeam câteodată, la orele dimineţii, cu telefonul sunând disperat. Mă anunţa Fănuş ce nenorociri a mai lansat Ceauşescu în şedinţele pe care le relatau ziarele de partid, în frunte cu Scînteia. Ce era la gura lui Fănuş, numai cine va avea răbdarea să-mi public eu dosarele de securitate, când o să am bani să le dau tiparului, va afla. Fănuş spunea şi măscări, nu numai aşa-zise critici principiale. Şi nu erau anii ’85-’89, ci anii ’79-’84, când situaţia din România nu se deteriorase în halul în care ajunsese în decembrie 1989. Dar Fănuş îl luase din timp pe Ceauşescu la înjurat."

Disconcertingly conventional

The Hours (1998), like its template Mrs. Dalloway, unfolds over one day, but it refracts that day through different periods and places—Virginia Woolf’s Richmond in 1923, Laura Brown’s Los Angeles in 1949, Clarissa Vaughan’s Manhattan in “the late twentieth century.” Across seventy years and thousands of miles three women’s lives are given a mysterious harmonic resonance, reinforced by the bold pastiche of Woolf’s stream of consciousness in which the novel is written. In Specimen Days (2005), Cunningham’s wildest experiment, three disjunct periods are handled through the conventions of three distinct genres: the Victorian ghost story, the contemporary police thriller, and the futuristic sci-fi dystopia. Here the presiding literary presence is a different kind of poet of the self, Walt Whitman, his words channeled by a nineteenth-century child visionary and adopted as arcane mantras by twenty-first-century child suicide bombers.

Jack Cristoiu

"O fi dreptul lui de supravieţuitor al comunismului de pricopseală, totuşi această piticanie literară care e Cristoiu, slugă mică, dar ambiţioasă pe vremea lui Ceauşescu, s-a găsit să dea de pămînt cu poetul Păunescu, ca autoritate critică!? Parcă e prea de tot. Pentru Cristoiu, Păunescu poetul s-ar afla pe undeva, pe lîngă Coşbuc. Dacă l-ar fi citit cu atenţie pe Coşbuc, Cristoiu nu l-ar întrebuinţa ca pe un termen de comparaţie joasă, fiindcă nu e cazul. Aşa că din comparaţia asta, Păunescu pică prost doar în mintea lui Cristoiu. Dar, apasă Cristoiu şi mai tare, spre deosebire de poeţii modernişti şi spre deosebire de cei care le-au preluat stindardul după ruptura din anii 50, Păunescu se întoarce la poeţii dinainte, adică dă limbajul poeziei înapoi. Or cine a citit primele volume de versuri ale lui Păunescu n-are cum să nu vadă că originalitatea lui consta tocmai în refuzul poeziei în prelungirea modernismului. Ci în această întoarcere la un limbaj încă genuin al poeziei şi în reevaluarea lui contemporană."

C’est gai !

Plus le temps passe, plus je ­deviens pessimiste. J’ai d’ailleurs une ­vision assez lugubre de la condition ­humaine. Je ne fais pas de l’humour pour rendre les choses plus supportables, j’en fais parce que j’en vis ! On dit souvent que la vie vous apporte plus d’émotions que le cinéma, moi, c’est le contraire. Je vis toute l’année avec dans ma tête des personnages de fiction. Pendant que les gens transpirent dans leur bureau, moi, je discute avec Scarlett Johansson ou Hugh Jackman. C’est une vie très factice, mais pleine d’émotions. Je pourrais très bien ne ­jamais refaire de films, mais je ne ­pourrais pas vivre sans écrire. Ecrire est le grand bonheur de ma vie.

Gnoza

"Dacă ţinem seama de importanţa pe care Goethe o atribuia lucrărilor sale ştiinţifice, îndeosebi Teoriei culorilor, despre care spunea că reprezintă pentru el mai mult decât opera sa poetică, dacă mai ţinem seama şi că simbolica Teoriei culorilor nu e de înţeles fără referire la alchimie, putem realiza cât de înaltă era stima pe care de la douăzeci de ani şi până la moarte o păstrase magiştrilor tinereţii sale. În cursul anilor a aprofundat şi alte sisteme, Spinoza, Neoplatonismul, religiile Orientului, în care pot fi identificate, în forme mai clare şi mai riguroase, concepţii pe care Goethe şi le însuşise din îndoctrinarea sa alchimică." (p. 386); celălalt pasaj: "Dacă Goethe avea mare consideraţie pentru gnoza alchimiştilor, în schimb, incitat mai ales de sarcasmele lui Herder, nu avea nici una pentru metodele şi rezultatele lor. Deşi era îndatorat în multe privinţe ocultismului, îl pomenea rareori şi numai în termeni batjocoritori. (...) Spiritul grec şi ştiinţa însemnau pentru el claritate şi obiectivitate; nădăjduia să găsească mulţumită lor sinteza care să ducă dincolo de ceea ce putuseră împlini alchimiştii."