interiorul labirintic

Cînd un japonez îţi înmînează un cadou, gestul ţine de ceremonie. O ceremonie devine şi despachetarea, descoperirea cadoului, iar prezentarea sa (modul în care a fost împachetat cu grijă în mai multe rînduri de ambalaje) este infinit mai importantă decît obiectul însuşi. Acesta din urmă nici nu trebuie să fie ceva util, important este doar faptul că persoana care oferă un cadou demonstrează că s-a gîndit la cel care primeşte cadoul. Într-un salon de ceai sau în templele unde există pavilioane de ceai, ceremonia servirii acestui lichid purtător de multiple simboluri devine un adevărat balet al simţurilor. Platoul, ceaşca, ustensilele de preparat ceaiul, aşteptarea... toate aceste ingrediente au un sens, construiesc un moment poetic pentru ca omul care va servi ceaiul să poată trăi un moment de comuniune cu frumosul. A servi un ceai verde în faţa unei grădini zen înseamnă a conferi vieţii un sens profund: clipa încărcată de graţie şi frumuseţe te înalţă deasupra durităţii vieţii.

Porumbelul

...De-acum, intr-o tara normala, s-ar intra pe un curs de coliziune – ori la bal, ori la spital. Fie presedintele arata pe ce se bazeaza cand face asemenea jocuri de cuvinte, fie se compromite total, dupa cum din nou bine puncteaza Antonescu:

„În lipsa dovezilor, înseamnă că suntem conduși de un președinte care se comportă ca o servitoare proastă și mahalagioaică obișnuită să vorbească prin oraș”.

scaunul lui Sadoveanu

"Dar, dincolo de toate acestea, Fănuş avea simţul savant al cuvântului bine ales. Când i-a venit rândul să se adreseze brăilenilor aflaţi de faţă, Fănuş s-a dus la microfon, a declarat că n-a putut scăpa de mine şi a trebuit să vină, dar că se simte „ca o virgulă între subiectul şi predicatul unei poezii de Eminescu”. Şi a plecat la loc, încărcat de aplauze. A mai stat el ce-a mai stat şi-a luat calea hotelului. De fapt, nu pot jura că a mers direct la hotel. Dar, târziu, când am ajuns noi să ne luăm cheile de la recepţie, am auzit nişte zgomote infernale din liftul oprit între etajele 6 şi 7:
„Fiară apocaliptică!”, striga Fănuş din liftul în care fusese blocat. „Spune-i, mă, lui nen-tu Nicu să dea drumul liftului, că mă ţine aici de 2 ore. Ce, mă, aţi început să opriţi lifturile? Transmite-i că e un idiot”, bubuia Fănuş din lift şi, în fine, recepţionera a înţeles că trebuie să-l sune pe mecanic şi să-l cheme de ur­genţă. Că e un om important între etaje. Iar eu strigam la Fănuş: „Băi, Fane, eşti iresponsabil? Îl înjuri pe Ceauşescu? Dar la tine nu mai încape în dosar înjurătura, că-i prea plin, şi-o să fie transferată la mine în dosar”. Mai târ­ziu, întâmplător, am regăsit scena, aşa cum bănuisem că va fi. Nu mi-e era atribuită direct înjurătura, ci la modul confuz. „Cei doi au adus injurii şi calomnii tovarăşului Nicolae Ceauşescu, pentru că nu mergea liftul”. Virgula dintre subiectul şi predicatul poeziei eminesciene ameninţa să se transforme într-un punct definitiv al vieţii mele. Dar eu îl iubeam pe Fănuş, îl înţelegeam şi mă obişnuisem cu toate reproşurile lui deviate către mine, pentru că n-avea acces la cel care i le provocase. Mă trezeam câteodată, la orele dimineţii, cu telefonul sunând disperat. Mă anunţa Fănuş ce nenorociri a mai lansat Ceauşescu în şedinţele pe care le relatau ziarele de partid, în frunte cu Scînteia. Ce era la gura lui Fănuş, numai cine va avea răbdarea să-mi public eu dosarele de securitate, când o să am bani să le dau tiparului, va afla. Fănuş spunea şi măscări, nu numai aşa-zise critici principiale. Şi nu erau anii ’85-’89, ci anii ’79-’84, când situaţia din România nu se deteriorase în halul în care ajunsese în decembrie 1989. Dar Fănuş îl luase din timp pe Ceauşescu la înjurat."

Disconcertingly conventional

The Hours (1998), like its template Mrs. Dalloway, unfolds over one day, but it refracts that day through different periods and places—Virginia Woolf’s Richmond in 1923, Laura Brown’s Los Angeles in 1949, Clarissa Vaughan’s Manhattan in “the late twentieth century.” Across seventy years and thousands of miles three women’s lives are given a mysterious harmonic resonance, reinforced by the bold pastiche of Woolf’s stream of consciousness in which the novel is written. In Specimen Days (2005), Cunningham’s wildest experiment, three disjunct periods are handled through the conventions of three distinct genres: the Victorian ghost story, the contemporary police thriller, and the futuristic sci-fi dystopia. Here the presiding literary presence is a different kind of poet of the self, Walt Whitman, his words channeled by a nineteenth-century child visionary and adopted as arcane mantras by twenty-first-century child suicide bombers.

Jack Cristoiu

"O fi dreptul lui de supravieţuitor al comunismului de pricopseală, totuşi această piticanie literară care e Cristoiu, slugă mică, dar ambiţioasă pe vremea lui Ceauşescu, s-a găsit să dea de pămînt cu poetul Păunescu, ca autoritate critică!? Parcă e prea de tot. Pentru Cristoiu, Păunescu poetul s-ar afla pe undeva, pe lîngă Coşbuc. Dacă l-ar fi citit cu atenţie pe Coşbuc, Cristoiu nu l-ar întrebuinţa ca pe un termen de comparaţie joasă, fiindcă nu e cazul. Aşa că din comparaţia asta, Păunescu pică prost doar în mintea lui Cristoiu. Dar, apasă Cristoiu şi mai tare, spre deosebire de poeţii modernişti şi spre deosebire de cei care le-au preluat stindardul după ruptura din anii 50, Păunescu se întoarce la poeţii dinainte, adică dă limbajul poeziei înapoi. Or cine a citit primele volume de versuri ale lui Păunescu n-are cum să nu vadă că originalitatea lui consta tocmai în refuzul poeziei în prelungirea modernismului. Ci în această întoarcere la un limbaj încă genuin al poeziei şi în reevaluarea lui contemporană."