Disconcertingly conventional

The Hours (1998), like its template Mrs. Dalloway, unfolds over one day, but it refracts that day through different periods and places—Virginia Woolf’s Richmond in 1923, Laura Brown’s Los Angeles in 1949, Clarissa Vaughan’s Manhattan in “the late twentieth century.” Across seventy years and thousands of miles three women’s lives are given a mysterious harmonic resonance, reinforced by the bold pastiche of Woolf’s stream of consciousness in which the novel is written. In Specimen Days (2005), Cunningham’s wildest experiment, three disjunct periods are handled through the conventions of three distinct genres: the Victorian ghost story, the contemporary police thriller, and the futuristic sci-fi dystopia. Here the presiding literary presence is a different kind of poet of the self, Walt Whitman, his words channeled by a nineteenth-century child visionary and adopted as arcane mantras by twenty-first-century child suicide bombers.

Jack Cristoiu

"O fi dreptul lui de supravieţuitor al comunismului de pricopseală, totuşi această piticanie literară care e Cristoiu, slugă mică, dar ambiţioasă pe vremea lui Ceauşescu, s-a găsit să dea de pămînt cu poetul Păunescu, ca autoritate critică!? Parcă e prea de tot. Pentru Cristoiu, Păunescu poetul s-ar afla pe undeva, pe lîngă Coşbuc. Dacă l-ar fi citit cu atenţie pe Coşbuc, Cristoiu nu l-ar întrebuinţa ca pe un termen de comparaţie joasă, fiindcă nu e cazul. Aşa că din comparaţia asta, Păunescu pică prost doar în mintea lui Cristoiu. Dar, apasă Cristoiu şi mai tare, spre deosebire de poeţii modernişti şi spre deosebire de cei care le-au preluat stindardul după ruptura din anii 50, Păunescu se întoarce la poeţii dinainte, adică dă limbajul poeziei înapoi. Or cine a citit primele volume de versuri ale lui Păunescu n-are cum să nu vadă că originalitatea lui consta tocmai în refuzul poeziei în prelungirea modernismului. Ci în această întoarcere la un limbaj încă genuin al poeziei şi în reevaluarea lui contemporană."

C’est gai !

Plus le temps passe, plus je ­deviens pessimiste. J’ai d’ailleurs une ­vision assez lugubre de la condition ­humaine. Je ne fais pas de l’humour pour rendre les choses plus supportables, j’en fais parce que j’en vis ! On dit souvent que la vie vous apporte plus d’émotions que le cinéma, moi, c’est le contraire. Je vis toute l’année avec dans ma tête des personnages de fiction. Pendant que les gens transpirent dans leur bureau, moi, je discute avec Scarlett Johansson ou Hugh Jackman. C’est une vie très factice, mais pleine d’émotions. Je pourrais très bien ne ­jamais refaire de films, mais je ne ­pourrais pas vivre sans écrire. Ecrire est le grand bonheur de ma vie.

Gnoza

"Dacă ţinem seama de importanţa pe care Goethe o atribuia lucrărilor sale ştiinţifice, îndeosebi Teoriei culorilor, despre care spunea că reprezintă pentru el mai mult decât opera sa poetică, dacă mai ţinem seama şi că simbolica Teoriei culorilor nu e de înţeles fără referire la alchimie, putem realiza cât de înaltă era stima pe care de la douăzeci de ani şi până la moarte o păstrase magiştrilor tinereţii sale. În cursul anilor a aprofundat şi alte sisteme, Spinoza, Neoplatonismul, religiile Orientului, în care pot fi identificate, în forme mai clare şi mai riguroase, concepţii pe care Goethe şi le însuşise din îndoctrinarea sa alchimică." (p. 386); celălalt pasaj: "Dacă Goethe avea mare consideraţie pentru gnoza alchimiştilor, în schimb, incitat mai ales de sarcasmele lui Herder, nu avea nici una pentru metodele şi rezultatele lor. Deşi era îndatorat în multe privinţe ocultismului, îl pomenea rareori şi numai în termeni batjocoritori. (...) Spiritul grec şi ştiinţa însemnau pentru el claritate şi obiectivitate; nădăjduia să găsească mulţumită lor sinteza care să ducă dincolo de ceea ce putuseră împlini alchimiştii."

Criza unui concept

1. Toleranţa este un epifenomen al vieţii comunitare. E nevoie de cel puţin două personaje diferite pentru ca problema toleranţei să se poată pune în termeni concreţi. Psihologizarea conceptului, discursul despre "firi" tolerante sau intolerante, despre blândeţe temperamentală (Calvin vorbea despre mansuetudo animi), ca şi definiţia toleranţei ca virtute autonomă, ca valoare "în sine", legitimabilă în absolut, toate acestea sunt speculaţiuni irelevante, câtă vreme nu apare ocazia unei testări nemijlocite, a unei "probe" sociale. Pentru Robinson Crusoe, singur pe insulă, problema toleranţei nu se pune. Asta ca să descurajăm, din plecare, vorbăria înaripată (şi utopică) despre toleranţă în general, despre nobleţea ei serafică, autosuficientă. "Trebuie să fim toleranţi!" nu înseamnă nimic. Problema e în ce împrejurări, în ce moment, în ce dozaj şi cu referire la ce.
2. Toleranţa nu intră în discuţie decât dacă una din poziţiile care se confruntă dispune de atributul puterii. Altfel spus, nu poate fi tolerant decât cineva care dispune de mijloacele de a fi intolerant. Toleranţa este decizia raţională a unei instanţe coercitive de a-şi amenda funcţia coercitivă, de a nu abuza de puterea proprie. Din punctul de vedere al puterii, toleranţa e limita dreptului de intervenţie. E de observat că puterea adevărată, puterea care are o bază largă de legitimitate e, de regulă, mult mai tolerantă decât puterea arbitrară, uzurpatoare, impusă samavolnic. Dictaturile sunt intolerante pentru că se simt ameninţate de metabolismul divers al supuşilor lor. Tot ce e viaţă multicoloră pune în pericol isterica lor uniformitate. Inflexibilitatea legislativă şi excesul numeric al reglementărilor sunt simptome ale unui organism slab, cu un "câmp de toleranţă" restrâns. Sistemele puternice, dimpotrivă, îşi permit o mult mai generoasă marjă de permisivitate.